3 iulie 2010 - 2 ani de Clubul Fotografilor - și o foto-sinteză asortată într-o Lanternă Magică

Uite că și fratele mai mic (dar mai activ!) al Clubului Cinefililor a mai adunat un an în tolba lui! Pasionați, doritori de a se întâlni cu Fotografia, căutând o normalitate exigentă cu sine însăși în "scrierea cu lumină", nu un refugiu, fotografii din acest club au curajul de a-și menține "pofta de imagine grăitoare". E un gest de respirat întreg, pe baza continuității unei minuni ce necesită extrem de mult efort! În ultima vreme nu am fost atât de des printre ei (spre rușinea mea!), dar le-am urmărit expozițiile miercuri de miercuri, în drum spre filmul de la Clubul Cinefililor, activitățile puse pe blog, am încercat să le respect cerințele de menținere în rândul lor, deși la nivel de prezență activă sunt restantă și parțial motivată în absențe. Oricum, mă bucur mult pentru ei, mă bucur și pentru mine (trebuie să recunosc!) și...mă bucur și pentru ieșenii care au văzut rezultatele pasiunii lor. Așa că -

Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a Municipiului Iaşi

Clubul Fotografilor

Lanterna Magică

- a 6-a pâlpâire -

Proiecţia de fotografii

"FOTO-SINTEZĂ"

Sâmbătă, 3 iulie 2010, ora 21

Parcul Copou

Fotografii de:

Daniela Abageru, Nicuşor Apostu, Radu Asiminicesei, Octavian Barnea,

Cristian Bălţătescu, Daniel Bejenaru, Eugen Brodner, Iasmina Calinciuc,

Iulia Chiraş, Liviu Chirica, Cătălin Chiriloi, Iulian Ciobănaşu, Anamaria Ciucanu,

Lucian Cocea-Lionescu, Alexandra Corneanu, Dragoş Crăescu, Irina Creţu,

Oana Damir, Cristian Gafiţescu, Adrian Gârneaţă, Ionuţ Ignat, Ovidiu Isare,

Cosmin Ivaşcu, Andra Mircea, Robert Nemţanu, Lucian Nistor, Carmen Parii,

Cătălin Pârău, Iolanda Popa, Alexandru Preutu, Octavian Purice,

Gheorghe Rotaru, Ecaterina Şchiopu, Mădălina Toderaşcu, Alexandru Toma,

Bogdan Toma, Cristian Ţibu, George Vintilă.

Organizator: Ionuţ Ignat.

Cu prilejul împlinirii a doi ani de foto-existenţă, Clubul Fotografilor deschide o nouă sesiune de foto-sinteză în Parcul Copou, de largă respiraţie, pentru minte, inimă şi dantură.

Între cerul înstelat deasupra noastră şi legea morală din noi, vor fi proiectate 190 de fotografii realizate de 38 dintre membrii Clubului Fotografilor.

http://clubul-fotografilor.blogspot.com/2010/06/foto-sinteza-in-parcul-copou.html

Pentru delectarea ochiului și a inimii într-o zi de sâmbătă, treceți prin Copou la ora 21! Sigur nu o să vă pară rău! "Ziarul de Iași" este de aceeași părere:

http://www.ziaruldeiasi.ro/mozaic/maraton-de-fotografie-in-parcul-copou~ni6g9l

26 iunie 2010 - Ziua solidarității cu victimele torturii - documentare la Cinema Republica difuzate de Fundația ICAR

"Aceasta este ziua în care ne arătăm respectul față de cei care au îndurat inimaginabilul. Este o ocazie ca lumea să condamne ce trebuie condamnat. Este o încercare tardivă de a dedica o zi amintirii și ajutorării tuturor supraviețuitorilor și victimelor torturii din întreaga lume." (Cofi Anan)

Tortura s-a folosit masiv în România comunistă pentru a pedepsi opiniile politice indezirabile, pentru distrugerea personalității individului și pentru a induce o stare de frică și teroare în rândul populației, cu scopul de a descuraja orice încercare de opoziție la regimul totalitar.

Am citit, liceană fiind, Dostoievski - Amintiri din casa morților sau, în facultate, Soljenițîn - Pavilionul Canceroșilor și am rămas profund impresionată de suferința reală a acestor oameni lipsiți pe nedrept de viața proprie. Poate din acest motiv zbârnăi la filmele de război mai mult decât la altele și mi-am făcut licența pe Vintilă Horia, un exilat al sistemului comunist, un dezrădăcinat ce a tânjit mereu după un "acasă" refuzat pe motive de "intelectual indezirabil". Din același motiv, țin minte din copilăria mea serialul Memorialul durerii, realizat de Lucia Hossu-Longin în închisorile comuniste de la Aiud, Jilava, Sighet, Pitești.

Pe 26 iunie 2010 Fundația ICAR, condusă de Ciprian Păiuș, care se ocupă cu reabilitarea victimelor torturii comuniste, a difuzat la Cinema Republica două documentare. Acestea au cuprins mărturia sinceră a 15 victime, intelectuali din Craiova, Iași și București, care au stat închiși între 2-15 ani în condiții mizere, condamnați să sufere, să îndure chinuri inimaginabile doar pentru că nu se afiliau regimului. Pare ceva risipit într-un trecut cu care nu am avut contact, dar pe baza căruia noi ne sprijinim azi! Vasile Radu Vasile, avocatul de 94 de ani din Iași povestește cum "credința i-a dus spre refugiul oferit de artă", iar Zoe Prosenna, tot avocată la 94 de ani, spune despre cum "suferința fizică ridică spiritul la nivele de tărie inimaginabile". Ileana Samoilă retrăiește emoțional în fața camerei scena nașterii fetiței în închisoare (era însărcinată în 6 luni când a fost arestată), precum și cea în care se întâlnește în închisoare cu mama ei. Pictori, scriitori, ingineri, avocați, oameni ai cugetului, rupți din poziția lor, din statutul de formatori sau de lideri de opinie și tratați sub-uman de torționari, pe care acum îi văd pe stradă sau în poziții-cheie din conducere.

Alcătuiesc un grup tăcut, suspicios, stau în suferința trecutului, pentru că sufletul s-a zbătut prea tare să supraviețuiască pentru a se bucura acum liber de democrație. Și e de înțeles! Zoe Prosenna este singura victima a torturilor comuniste care a dat statul român în judecată și a câștigat! Este o bătrână vioaie, mai plină de viață la anii ei decât mulți tineri, care are un discurs coerent, argumentat și incredibil de aplecat asupra umanității!

Acum 3 ani am vizitat Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet. Era în august 2007 și petrecusem vreo 10 zile prin Munții Rodnei cu Ștefan (care a făcut și pozele de mai jos), Marius și Urs. Am stat 4 ore la fosta închisoare și mi-am simțit ființa redusă total la un doliu și o tăcere cum rar mi-a fost dat să trăiesc: atâtea nume, atâtea vieți zdrobite, atâtea drumuri retezate!

În documentar un pictor povestește că la Soljenițîn sunt inventariate 16 forme de tortură, pe când românii au inventat 46 și toate au fost experimentate pe deținuții politici. La Sighet ai impresia se ireal: parcă mintea ta de acum, antrenată în libertate, la umbra Drepturilor Omului, la educația alegerilor proprii nu poate asimila un trecut atât de crunt, de care ne despart câteva zeci de ani! La intrare te întâmpină vocea Anei Blandiana, cea care a inițiat transformarea acestei închisori în memorial-muzeu și apoi, pe stânga, pătrunzi în holul plin de fotografii ale celor închiși acolo de-a lungul anilor de comunism: sunt imens de mulți, un bilanț de oameni născuți într-un timp istoric ce i-a scos la margine și nu le-a rezervat decât lupta pentru supraviețuire, nu și cea a trăirii reale! Maniu, Brătianu, Vulcănescu, Noica sunt exemple de mari oameni de cultură care au fost scoși de la catedre sau din funcțiile lor pentru "epurare": conform sistemului, elita trebuia să dispară pentru că reprezenta o tară a societății și a împiedicat atâtea secole ridicarea omului simplu. Orice societate își are indivizii de vârf, cei prin care ea se înscrie în istoria mare, constructivă, aflată dincolo de lupte politice și de putere - distrusă atunci sistematic, elita românească pare a se închega actual foarte, foarte greu! Nici nu cred ca se mai poate vorbi de așa ceva: avem profesioniști și oameni pasionați, dar fărâmițarea acestei categorii este mai mult decât evidentă!

În Camera Neagră, unde se află pe pereți mărturii ale torturilor inimaginabile, te cuprinde un bocet surd sau real (cum mi s-a întâmplat mie), căci există umanitatea aceea din noi care reacționează la suferință, care se indignă la nedreptate, la dezumanizare. Cum să torturezi un om ordonându-i să se urce pe pereți și să îl bați până leșină dacă nu reușește? Cum să trăiești timp de ani de zile doar cu orizontul morții sau ciocănind în pereții celulei în limbajul Morse pentru a comunica? Cum să speri că acest calvar are un sfârșit? Cum să te împaci cu o vină pe care nu o ai? Justificări nu sunt, dar totul s-a întâmplat!

Ar trebui să nu se uite pereții aceștia din Celula Neagră, aceste lecții prea dure și inumane! Dacă uităm de unde venim, de unde să ne dăm seama încotro ne îndreptăm? Oricât de clișeistic ar părea, parte din motivația derivei în care suntem azi rezidă și în "orbirea" aceasta a noastră față de trecut, pe care îl vedem ca pe un apendice total inutil!

19 iunie 2010 - concertul BYRON și verde de BÂRNOVA asezonat cu ștrumfi

BYRON - concertul din Hand nu a fost acustic, așa cum i-am văzut pe băieți la Teatrul Luceafărul în noiembrie 2008, veniți împreună cu Alexandru Andrieș. A fost mai puțină lume decât la Urma, dar muzica a fost cântată cu multă pasiune, iar vocalistul Dan Byron a fost copleșitor prin mimică, prin voce, prin versuri (da, dom'le, versuri!), chiar dacă per total concertul a fost călduț! De ce? Genul lor de muzică (după cum vorbeam cu Remus și Marius) este ușor liniar: există un specific imprimat de vocalist, care se regăsește ca o matrice stilistică în aproape toate piesele. Asta nu înseamnă că între ele nu există diferențe sau că flautul nu e de un efect fenomenal în fiecare dintre ele, doar că apare repede obișnuința celui care ascultă. Te țin acolo cuvintele și superbul "slightly british accent" al lui Dan. Cel mai mult mi-au plăcut Blow up my tears, I don't want to entertain you, Losing control, Annoying detail, The essential piece, No man's land, iar cea care m-a terminat a fost ultima, A peaceful mind, o melodie de trezit viețile adormite, cântată pe jumătate doar la voce, fără instrumente.

As if the nature imitates your smile the rain ends
A reflection of a shiny world makes the smokey air swirl

Good morning take a deep breath
The calling of a bright new day fills your chest
It's your life running through your veins
It's your day and this time ït never ever ends

S-a meritat să îi văd, să pot face comparația și să ajung la concluzia că varianta acustică se potrivește mult mai bine stilului lor! Cum spunea Adrian, dacă Dan Byron rămânea în Urma poate altfel ar fi fost niște lucruri: deocamdată aleg Urma la nivel de atmosferă de concert, iar pe Byron aștept să îi re-ascult acustic!

Bârnova sau "vara coborâtă în locurile odată iernatice" - greu e cu despărțirile, mama lor de despărțiri! Necesare, dar neplăcute! Nu se putea ca, după premiere, ștrumfii mei să se resemneze că s-a terminat și gata, ne-am vedea când ne-om întâlni. Așa că au organizat ei o ieșire la Alexandra, la Bârnova, unde fusesem și iarna, pe frigul de -25 de grade, la săniuș. S-au ocupat de detalii, s-au supărat din cauza unor amânări necesare, dar, până la urmă, minunea s-a întâmplat și ne-am adunat pentru a 3-a oară la Alexandra, care are o familie atât de primitoare și niște părinți absolut fenomenali!

Dacă tot venisem devreme, pe la ora 16, am zis să batem cărările pădurii din apropiere (mai ales din dorul meu de munte!) și să ne facem poftă de simțit bine împreună! Mișcare și natură - combinația perfectă pentru alergat sângele din vene și pentru o lecție de naturalețe, de urcat povârnișuri, de ajutat pe celălalt, de râs împreună!

(pozele de grup - mama lor de obsesii ale dirigăi! - la stejarul de pe deal, schimbat la față în comparație cu goliciunea din iarnă)

(Hai, hai, hai! Sus pe deal, cu o glumă, cu un pas mai alert și...planuri de munte! Dacă se comportă bine și citesc vreo 3 cărți pe vară, poate îi duc la munte în septembrie să se contamineze de frumusețe montană!)

(Paula cu zâmbetul complice - presimte că e doar începutul!)

(nerăbdătoarele o iau înainte, poate prind norul la capăt)

(ca două cicori - Florina și Măduța)

(luat prin surprindere, Cristi trebuie să ducă povara Georgianei -

ca de la înalt la înăltoacă!)

(fluturele îmblânzit în mâna Ramonei,

nu se mai dă dus și își poposește zborul)

(Marina se îndeletnicește cu viteza fulgilor unei păpădii -

oare fiecare zboară la fel sau se mai și împiedică?)

(Salvați fata! Mușuroi de furnici la pământ!)

(pete aripate pe margarete dalbe)

Reveniți la Alexandra, unde am lărgit grupul cu încă două ștrumfe care au întârziat (frumusețea, bat-o vină!), a început operațiunea "Furtunul" în combinație secretă cu picioarele prăfuite.

(Andrada -mulțumită (în sfârșit!) de cum a ieșit în poze)

(Diana - punând la curent gazda, pe Alexandra, cu drumul spre Bârnova: s-au încurcat și au coborât mai departe cu o stație, după care au făcut cale întoarsă pe jos!)

Marina a scos la iveală marea ei surpriză: un tricou alb pe care fiecare ne-am scris un gând, o urare, ne-am pus numele și am făcut promisiuni! Păcat că nu a vrut să împrăștie ideea mai devreme, căci ar fi fost foarte interesant să fim toți echipați cu astfel de armuri albe și să ne semnăm reciproc spatele sau umărul!

Încet și sigur, ziua a început să se risipească și noi să ne pregătim de zbânțuială, că așa urma să se desfășoare restul de timp împreună!

(împreună - așa îmi place să îi văd - cu toate că lucrurile nu sunt perfecte și mai au de împărțit unele invidii sau nemulțumiri reciproce (pui de om sunt și ei!), la hore parcă îi simți cum lasă toate deoparte și pun râsul pe primul loc și picioarele la treabă!)

(Răzvan încearcă să strice ritmul la Meneaito,

dar suntem prea experte și nu reușește!)

(Bogdan - Nu, nu acuma! -

dar Diana știe cum să-l convingă și...Hai, bine!)

(Andrei, fratele Alexandrei, și schemele lui de breakdance)

(obosiți, dar victorioși pe la 4 dimineața!)

(unii norocoși au prins oleacă de somn -

chiar dacă pe unde au apucat!)

Și, uite așa, încet, încet se închid drumurile și se mai lasă deschise cărări pentru altfel de căi. Unii vor mai veni la filme și poate voi face o echipă tănâră pentru baricadele culturii cinefile, alții își vor continua viața nesingheriți și ne-influențați, alții vor merge la munte și în excursia din octombrie, alții vor citi fără să îi pun eu, alții vor rămâne cu bruma de lecturi din gimnaziu, iar alții mă vor mai întreba: "Doamna, ziceți-mi și mie o carte să îmi placă și să o citesc!" (cum face Teodora acuma cu Portretul lui Dorian Grey - verdictul după jumătate de carte citită este pozitiv!). Sunt lucidă în privința lor, dar și încrezătoare că vor cere mult de la ei și de la viață, că vor fi deștepți și vor îndrăzni să trăiască plin, în funcție de ceea ce va reprezenta plinul pentru ei!

10 iunie 2010 - premierea ștrumfilor și concertul MARIA RĂDUCANU - (în)cântări

Uite că a venit și momentul inevitabil al finalului! Ștrumfii mei au încheiat socotelile cu gimnaziul și pleacă spre liceu: le va fi mai bine, mai rău? Depinde de ei să își croiască drum drept prin jungla de cerințe și pretenții ce îi așteaptă, nu ca să îi devoreze (cum cred ei!), ci ca să îi șlefuiască până la capăt!

Multe din nebuniile mele de dirigintă le-am încercat pe ei. Am experimentat de multe ori ce visam cu ochii deschiși ziua, de la excursii la concursuri, la ieșiri, la jocuri până la distracții și munci foarte serioase. S-au implicat, au răspuns pozitiv, ne-am mai supărat, ne-am și împăcat, ne-am mai certat, ne-am și drăgălit, dar mereu am forțat spre mai mult și mai bine! Și, mi-au dovedit până în final că eforturile mele nu au fost în van! Absolut deloc!

De aceea am vrut să le organizez un curs festiv memorabil, amplu și cu multă muncă implicită. Adunați la Casa de Cultură Mihai Ursachi destul de emoționați și hliziți...

(generația 2010 și 14 profesori împrăștiați cu tinerețea lor prin cea a ștrumfilor)

(8 B sau "cobaii" mei timp de 3 ani pentru o educație deschisă și altfel, serioasă și ambițioasă,

pe baza devizei: Fiți deștepți și rămâneți așa!)

(Gheorghiță încerca să ne cuprindă pe toți și să ne țină,

să nu cumva să ne luăm zborul)

(colega mea, Cristina Barnea, cu ștrumfii ei din 8 A, partenera mea de bază în organizare și drămuirea resurselor)

....am pășit în Sala Diotima, care, de data aceasta nu avea să găzduiască un film ficțional, ci 4 creșteri spuse prin pozele de pe slide-uri pregătite cu mare atenție din februarie.

Catalogul a fost înlocuit cu o derulare a unor poze în dublet: ștrumful mic vs. ștrumful mare, ca să se vadă clar creșterea, fetele codane și musteața la băieți! Spectatorii au fost practic actori în imaginile ce se derulau în fața lor pe diferite alternanțe muzicale.

Am fost atât de emoționată ieșind în față să țin discursul de dirigintă, pentru că eram pentru prima dată în postura aceasta și pentru că abia acolo începi să îți dai seama că e gata. Normal, nu aveam nimic pregătit și am improvizat din ceea ce simțeam și din ceea ce le-aș fi spus și lor între patru ochi, noi între noi. Amintindu-mi de tot acest drum ca de o aventură cu multe episoade, poze, absențe motivate și nemotivate, probleme, excursii și discuții despre viață, cărți și filme, am realizat că sunt mândră de cum s-au schimbat la față și pe interior. Unii efectiv m-au uimit, alții au să o facă în anii următori, când își vor da seama că au niște săpături interioare de făcut și de scos niște minereu valoros la iveală! Este o senzație unică, parte din farmecul de dascăl! Și dna Lenuș le-a punctat clar că "în ranița oricărui soldat se ascunde bastonul de mareșal" și ea știe mai bine ca mine ce spune!

Monica și Diana (fetele mele!) au fost cu 10 pe linie în clasa a 8-a și Monica a fost șefa de promoție cu media 9.89, iar la încheiere ne-a cântat la chitară melodia Epilog de la Vama Veche și toți au ascultat tăcuți, în timp de Ramona și Paula plângeau de săreau rochițele de pe ele.

(premianții clasei mele - VIII B)

(șefa de promoție, Monica Vizitiu, viitoare boboacă la Colegiul Emil Racoviță,

împreună cu Diana Gușă - am și eu cine să îmi calce pe urme!)

(lacrimi de despărțiri - "Nu ne plac, deși sunt necesare! Să se noteze bine că nu ne plac! Unii dintre noi ne știm de 8 ani de zile și am trăit împreună, la școală, jumătate din viața noastră de 15 ani!" -

Ramona și Georgiana)

Colegii mei au fost foarte încântați, rezistând la 2 ore și un sfert de premieră în loc de o oră și jumătate cum le spusesem inițial. Florile de câmp, luate de ștrumfi pentru ei ca semn de mulțumire și de noroc pentru că i-au avut ca profesori, au avut efectul garantat.

(Bogdan aștepta fetele să sară să îl ajute, ușurându-l de flori)

(colega mea de matematică, Estera Popovici, un om ce într-un singur an s-a făcut iubit foarte ușor de elevi, a fost emoționată de toată desfășurarea de forțe)

(colegul meu de matematică, Alin Țugurlan, care a făcut un efort enorm să vină, a fost foarte impresionat și a spus că de acum ștacheta cursurilor festive va fi alta)

Ultimul lucru: am avut o probă de trecut! Dacă tot le-am spus ștrumfilor să fie deștepți, mi-au dat o mostră din ceea ce le-am dorit și m-au pus la muncă (tot pe mine!) în final! Dor de ei? Deja am început!

CONCERTUL MARIA RĂDUCANU în Jive-Cafe - imediat după premiere am poposit cu Cristina la Jive Cafe, pregătite pentru o repriză de jazz, care a ținut până aproape de miezul nopții. Maria a fost acompaniată de Krister Jonsonn la chitară și de Pedro Negrescu la contrabas și a cântat veritabil, plin, vitalist, cu acrobații de voce, cu subtilități teatrale, cu treceri bruște de la o stare la alta, cu un ludic pasionant și o carismă de boemă venită de pe altă lume. Încălțată în teniși, cu o rochie vaporoasă, de vară, mărgele negre, părul rebel și un bolero lăsat pe umeri, Maria a comunicat sensibil și m-a uimit comunicarea muzicală dintre ea și cei doi instrumentiști: se simțeau unul pe celălat de parcă locuiau unul în altul și era doar plăcerea de a cânta! Melodiile spaniole, bocetele portugheze, Bun îi vinul ghiurghiului, Hai să ne vedem sâmbătă seara, tonurile irlandeze și diferitele interludii de contrabas aflat într-un duel cu chitara ne-au ținut pe cei 40 de oameni veniți acolo cu sufletul la gură. Camera este creată în așa fel încât să se realizeze un anumit tip de atmosferă, cu elemente de epocă, detalii culturale (puțin pretențioase la un moment dat și cu tendință!) în care Maria și muzica ei s-au încadrat perfect. Cred că dacă Iona lui Sorescu ar fi avut parte de muzică în burta chitului, ar fi sunat exact ca cea cântată de Maria.